Ce este muzica lo fi

În lumea modernă, calitatea a devenit o componentă importantă a vieții noastre, pătrunzând în toate aspectele sale și ridicând constant ștacheta așteptărilor. Suntem obișnuiți cu faptul că fiecare produs nou ar trebui să fie mai bun și mai perfect decât precedentul, iar această căutare a idealului a devenit o parte integrantă a conștiinței publice. Conceptul de înaltă calitate, în care calitatea este principalul lucru, fie că este vorba de tehnologie, mâncare sau îmbrăcăminte, domină peste tot.

În tehnologia audio, standardul de înaltă calitate a primit un nume separat - Hi-Fi. Pentru a defini și menține aceste standarde, au fost dezvoltate GOST, IEC și DIN, precum și noi formate precum Hi-Res, DSD și WAV, care oferă claritate și acuratețe maximă a sunetului.

Cu toate acestea, în paralel cu această tendință, se dezvolta o altă cultură care punea sub semnul întrebării necesitatea unor standarde atât de înalte. Susținătorii acestei mișcări au pus întrebarea: este cu adevărat necesar să lupți pentru un astfel de nivel de perfecțiune, când totul sună bine fără el? Așa s-a născut istoria Lo-Fi – o viziune alternativă a sunetului, unde idealitatea nu contează, ci sufletul și autenticitatea.

Cauză și efect

La mijlocul secolului trecut, lumea muzicii era structurată la fel ca în prezent: erau cei cărora le plăcea muzica și cei care au creat-o. Erau oameni dispuși să cheltuiască bani pe sisteme stereo scumpe și cei care erau mulțumiți cu ceea ce avea la îndemână. A existat și o diviziune între muzicieni: unii au făcut economii și au așteptat să vină rândul să înregistreze un album într-un studio profesionist, în timp ce alții s-au săturat de un simplu garaj.

S-au schimbat multe de atunci, dar poate că aspectele tehnice ale industriei sunetului au făcut un pas înainte. În anii 50 și 60, genuri precum rock and roll, punk, rock și pop se dezvoltau activ. Spiritul de rebeliune a pătruns vremurile, iar muzica a devenit unul dintre principalele mijloace de exprimare a opiniilor asupra evenimentelor sociale și politice importante. Fiecare idee nouă care ajungea în masă a provocat imediat o contra-confruntare.

În acest moment, standardele Hi-Fi au început să câștige popularitate și semnificație culturală. Dorința de perfecțiune și calitatea impecabilă a înregistrărilor a devenit norma. Dar această abordare nu a trecut neobservată de rebelii care au văzut ceva artificial și inutil în această cursă pentru perfecțiune. A apărut mișcarea Lo-Fi (în engleză Low Fidelity – „low quality”), care a contestat standardele de înaltă definiție și puritate a sunetului.

Lo-Fi nu a încercat să-și ascundă deficiențele, dimpotrivă, au devenit cartea sa de vizită. Dacă în studiouri inginerii și producătorii au căutat cu sârguință sunetul ideal, atunci adepții Lo-Fi au mers pe direcția opusă. Și-au înregistrat piesele pe cele mai simple recordere, considerând că acest lucru este suficient pentru a-și transmite creativitatea și starea de spirit. Era important să transmitem ideea și să nu o înfășurăm într-o coajă fără cusur, dar adesea fără suflet.

Ideile Lo-Fi s-au dovedit a fi viabile și încă găsesc un răspuns. Într-un fel, această direcție a devenit o expresie autentică a dragostei pentru muzică, unde principalul lucru nu este luciul extern, ci esența în sine. Cu toate acestea, standardele Hi-Fi au jucat și ele un rol, creând bara pe care Lo-Fi ar putea să se bazeze pentru a-și crea propria estetică unică.

Origini și popularizare

Acum este aproape imposibil de urmărit originile exacte ale culturii Lo-fi. În primii ani ai acestui stil, reprezentanții săi au rămas în umbră, iar criticii muzicali au preferat să nu acorde atenție unor astfel de tendințe „răzvrătite”. Până în anii 70, Lo-fi a fost asociat în principal cu garage rock, punk și folk, care a fost interpretat în principal de grupuri puțin cunoscute. Dar până la sfârșitul anilor 70, situația a început să se schimbe, când muzicieni recunoscuți au început să se orienteze către acest stil.

Unul dintre primele albume notabile înregistrate în stilul Lo-fi a fost „Smiley Smile” de la Beach Boys. Deși acum este dificil să găsești versiunea originală a acestui album, se știe că în 2001 a fost remasterizat. Această remasterizare arată că lupta dintre Hi-Fi și Lo-fi continuă până în zilele noastre. Pe de o parte, remasterizarea permite creațiilor să-și găsească o nouă viață, dar, pe de altă parte, spiritul și atmosfera originale create de muzicieni se pot pierde pentru totdeauna.

De altfel, vorbind despre condițiile de înregistrare, fondatorul Beach Boys, Brian Wilson, într-unul dintre interviurile sale a vorbit despre atmosfera și starea de spirit în care a fost creat albumul „Smiley Smile”. Acest album, la fel ca multe altele înregistrate în stilul Lo-fi, a primit recenzii interesante din partea criticilor, dar a fost primit cu entuziasm de fani. Exemplul lor a inspirat alți muzicieni, dintre care mulți sunt încă cunoscuți și iubiți.

În 1967, Bob Dylan a lansat cel de-al optulea album de studio „John Wesley Harding”, care, în ciuda așteptărilor reci din partea criticilor, a ocupat primul loc în topurile britanice și pe locul opt în cele americane. Este interesant de observat că, deși albumul a fost înregistrat în studio, a demonstrat elemente de Lo-fi, care pot fi considerate un fel de triumf al acestui stil, care a pătruns chiar și în studiourile de înregistrări profesionale. O tendință similară a fost evidentă în unele piese de pe „White Album” al The Beatles, unde Lo-fi a fost prezent, poate ca urmare a unei alegeri conștiente, sau poate din cauza circumstanțelor. Acest album a câștigat popularitate nu numai în Occident, ci și în Uniunea Sovietică, unde piesa „Înapoi în URSS” a devenit un hit de cult în rândul tinerilor. Astfel, pas cu pas, Lo-fi trecea dincolo de publicul său original.

Paul McCartney nu a rămas în urmă, iar în 1970, după destrămarea The Beatles, și-a lansat albumul solo de debut, care era în spiritul Lo-fi. În ciuda criticilor, albumul a devenit un bestseller, dovedind că cel mai important lucru este răspunsul ascultătorilor, și nu evaluarea experților.

În anii 80, odată cu apariția „noului val” și a pop-ului indie, Lo-fi a devenit popular printre alte genuri. În acest moment au început să apară studiouri de înregistrare specializate în crearea unui sunet Lo-fi autentic. Această perioadă poate fi considerată momentul în care estetica Lo-fi a câștigat popularitate în masă și s-a răspândit în întreaga lume muzicală, pătrunzând în proiecte de bricolaj, pop dormitor și alte genuri. O atenție deosebită în această perioadă este atrasă asupra figurii lui Robert Stevie Moore, care este adesea numit „străbunicul” sau „pionierul” Lo-fi. Înregistrările sale de acasă pe un magnetofon bobină la bobină au câștigat o largă recunoaștere, deși Moore însuși nu se considera parte din nicio cultură și nu acorda prea multă importanță utilizării tehnicilor Lo-fi. Cu toate acestea, a acceptat cu recunoștință titlul de „pionier al Lo-fi”, lăsând o amprentă semnificativă asupra istoriei acestui gen.

Digitalizarea

Odată cu apariția tehnologiei digitale, multe stiluri muzicale au fost forțate să se adapteze noilor condiții, dar Lo-fi a rămas fidel principiilor sale. Pentru adepții săi, nu a contat pe ce mediu a fost înregistrată muzica, deoarece principalul lucru a fost atmosfera de garaj, sinceritatea autentică și imediatitatea sunetului.

Lo-fi a devenit o parte importantă a scenei muzicale în anii '90, când trupe precum Nirvana au câștigat popularitate în întreaga lume datorită stilului lor unic, care a respins sunetul excesiv și comercial. Lo-fi a fost ideal pentru a transmite un sunet brut și sincer, care a rezonat cu spiritul vremii.

În 1993, când termenul „Lo-fi” a apărut pentru prima dată pe coperta The New York Times, stilul a primit o nouă rundă de recunoaștere. A început să pătrundă în cultura populară, devenind subiectul multor cărți și articole care încercau să-i înțeleagă fenomenul și popularitatea. În ciuda atenției sporite și a încercărilor de sistematizare, Lo-fi a continuat să se dezvolte natural, stăpânind noi genuri și direcții. De la indie pop la soft punk, acest stil a rămas fidel esenței sale, absorbind încet noi idei și influențe. Astăzi, Lo-fi continuă să trăiască, rămânând o parte importantă a culturii muzicale și inspirând artiști noi să experimenteze și să caute propriul sunet unic.

Subteran pașnic

Astăzi, Lo-fi nu este doar un stil de înregistrare, ci un gen muzical cu drepturi depline care și-a luat locul pe scena modernă. Probabil, mulți dintre voi ați auzit deja de lo-fi hip-hop – această muzică unică a început să câștige popularitate după 2000, așa cum originalul Lo-fi a făcut primii pași în anii 50. Pe platforme precum YouTube și alte site-uri de găzduire video, puteți găsi multe liste de redare numite „muzică pentru relaxare”, „muzică pentru studiu” sau „muzică pentru muncă”, prezentând compoziții moderne în spiritul „dormitorului”.

Acest gen este un fel de continuare a downtempo-ului – una dintre direcțiile muzicii electronice. Dar munca muzicienilor din hip-hop Lo-fi este rareori limitată la un singur gen, ceea ce dă naștere la multe variații: Chillhop, Lofi chill, Jazz hop, Sleep Lofi Beat, Chillhop Vibes, Guitar Lofi Beat. Toate aceste direcții sunt încarnări moderne ale aceluiași Lo-fi. La fel ca la începutul istoriei Lo-fi, nimeni nu știe exact de unde provine hip-hop-ul modern Lo-fi și cine este fondatorul său. Cu toate acestea, este general acceptat că unul dintre primii reprezentanți ai acestui gen a fost muzicianul japonez Jun Seba, cunoscut sub pseudonimul Nujabes. Inițial, opera sa a devenit populară în Japonia, dar datorită dezvoltării internetului, hip-hop-ul Lo-fi și-a găsit fani peste tot în lume, iar comunitatea de iubitori ai acestui gen continuă să crească rapid.

Mai târziu, George Kusunoki Miller, un australian de origine japoneză, cunoscut sub pseudonimul Joji, a avut o influență semnificativă asupra dezvoltării și popularizării genului. Munca lui în stilul hip-hop-ul Lo-fi a devenit un fel de continuare a genului, dobândind în același timp noi caracteristici și îndepărtându-se de rădăcinile Lo-fi-ului original.

Joji, ca și alți artiști moderni, folosește mostre de calitate redusă în mod intenționat, creând o atmosferă unică de confort și căldură în piesele sale. Spre deosebire de Lo-fi original, unde protestul și provocarea standardelor erau cheia, lucrările moderne ale acestui gen scufundă ascultătorul într-o stare de pace și liniște.

Hip-hop-ul lo-fi și-a dobândit propria subcultură – este un fel de „club închis” la îndemâna tuturor. Multe emisiuni online cu această muzică pe YouTube adună milioane de spectatori. Chaturile din cadrul unor astfel de transmisii au devenit un loc de comunicare, unde oamenii își împărtășesc gândurile sau pur și simplu se sprijină reciproc. Animațiile în stil japonez care însoțesc aceste emisiuni au devenit un semn distinctiv și un simbol al hip-hop-ului Lo-fi modern, subliniind legătura sa cu tradițiile și cultura japoneză.

O scurtă istorie a muzicii Lo-Fi

Pentru a înțelege mai bine dezvoltarea muzicii lo-fi, este util să urmărim evoluția acesteia în ultimele decenii. Genul, care este extrem de popular astăzi, a parcurs un drum lung de la rădăcinile sale umile la statutul mainstream. Să aruncăm o privire la modul în care a evoluat lo-fi de la începuturi până în zilele noastre.

Anii 2000: Nașterea Lo-Fi

În timp ce muzica lo-fi a explodat în popularitate relativ recent, originile ei pot fi găsite la începutul anilor 2000. Genul a fost inițiat de câțiva artiști hip-hop proeminenți care au început să experimenteze cu sunete, punând bazele lo-fi-ului care va urma. J Dilla și Nujabes sunt adesea citați drept părinții fondatori ai sunetului distinctiv lo-fi, în timp ce MF Doom și Madlib au jucat, de asemenea, roluri semnificative în modelarea stilului. Acești artiști au adus în hip-hop elemente care mai târziu aveau să devină baza muzicii lo-fi: sunete aspre, neterminate, mostre atmosferice și ritmuri chill.

Anii 2010: explozia de popularitate pe YouTube

Muzica Lo-Fi a explodat în popularitate în anii 2010 datorită YouTube. Platforma a devenit un loc în care fanii genului se puteau bucura de fluxuri nesfârșite de piese lo-fi 24/7. Unul dintre pionierii acestei mișcări a fost canalul ChilledCow, care a început să difuzeze în 2017. De-a lungul timpului, ChilledCow s-a redenumit Lofi Girl și a adunat o audiență uriașă de peste 11 milioane de abonați. Au urmat și alte canale, care le-au oferit spectatorilor liste de redare nesfârșite cu „ritmuri de studiu relaxate” și muzică relaxantă similară. Un alt canal popular a fost Chillhop Music, care a atras peste 3 milioane de abonați. Anii 2020: Lo-fi devine mainstream.

Odată cu ascensiunea lo-fi, genul a devenit o parte integrantă a scenei muzicale globale. Mulți artiști lo-fi au obținut succes internațional. De exemplu, piesa lui Joey Pecoraro „Finding Parking” a fost prezentată pe albumul multi-platină al lui Adele „30”, indicând faptul că lo-fi-ul a intrat în mainstream. Cântăreața japoneză și fosta YouTuber Joji, care și-a început cariera creând muzică lo-fi, are acum peste 30 de milioane de ascultători pe Spotify. Alți artiști celebri lo-fi precum Eevee, Idealism, j^p^n și Jinsang au contribuit, de asemenea, în mod semnificativ la popularizarea genului.

Astăzi, lo-fi nu este doar un stil de muzică, ci o întreagă cultură care unește milioane de ascultători din întreaga lume.

Cum să utilizați muzica Lo-Fi

Muzica Lo-Fi, cu sunetul său relaxant caracteristic, a devenit o alegere populară pentru cei care doresc să adauge o atmosferă confortabilă și liniștitoare conținutului lor. Acest gen este excelent pentru o varietate de tipuri diferite de videoclipuri.

Crearea unei atmosfere relaxante

Muzica Lo-Fi este ideală pentru videoclipurile care urmăresc să creeze o atmosferă relaxantă și liniștitoare. De exemplu, este adesea folosit în conținut legat de meditație, yoga sau un stil de viață sănătos. Un astfel de fundal permite spectatorilor să se concentreze mai bine și să se relaxeze, creând starea de spirit potrivită. În plus, melodiile lo-fi pot fi folosite în vlog-uri și fluxuri live pe platforme precum Twitch, unde contribuie la crearea unei atmosfere relaxate pentru interacțiunea cu publicul. Un exemplu este canalul Pick Up Limes, care își completează videoclipurile cu rețete vegane cu acest tip de muzică.

Sprijinirea conținutului elegant și creativ

Beaturile Lo-Fi sunt adesea alese pentru videoclipurile elegante, unde accentul este pus pe aspectele vizuale și emoționale. Sunt potrivite pentru o varietate de subiecte, de la explorarea unor locuri noi până la evidențierea look-urilor la modă. Lo-fi completează perfect astfel de videoclipuri, adăugându-le moliciune și profunzime. Bloggerii de călătorie precum Sam Calder folosesc adesea beat-uri lo-fi în videoclipurile lor, unde fotografii uimitoare ale locurilor exotice sunt perfect combinate cu muzica atmosferică. Astfel, lo-fi este un instrument versatil care poate fi folosit pentru a crea diferite stări în conținutul tău video, fie că este calm și relaxare sau stil și sofisticare.