Progresii de acorduri

Stăpânirea artei de a scrie o melodie pop poate fi o sarcină descurajantă, aproape ca și cum ar fi un mister cunoscut doar de compozitorii și producătorii experimentați. Dar, ca orice rețetă complicată, odată ce înțelegi ingredientele esențiale ale unui cântec de succes, defalcarea structurii acesteia devine mult mai ușoară. Eliminați tehnicile avansate de producție și vocea strălucitoare și veți vedea că multe melodii pop se bazează pe structuri similare, cârlige melodice și progresii de acorduri.

În acest ghid, ne vom concentra asupra unora dintre cele mai populare progresii de acorduri întâlnite în mod obișnuit în muzica pop. Aceste acorduri sunt recunoscute instantaneu și, odată ce le înțelegi, plus adaugă o notă de creativitate, vei putea crea propriile melodii captivante.

Pentru cei care caută inspirație cu acordurile, produsele Native Instruments oferă o mare varietate de modele de acorduri prestabilite pentru a începe. De exemplu, modul Chord de la MASCHINE oferă o modalitate ușoară de a explora secvențe armonice interesante. Multe instrumente Native Instruments sunt echipate cu acorduri și riff-uri gata de utilizat, ceea ce face ușor să vă scufundați. Indiferent dacă căutați progresii bazate pe chitară, armonii de la claviatura sau aranjamente de coarde, veți găsi acordurile potrivite și motive pentru a stârni idei pentru cântecul tău.

În exemplele noastre audio, am folosit CHEI DE Aprindere, dar vă puteți alătura cu ușurință folosind propriile instrumente sau unele instrumente gratuite de creare a muzicii menționate în setul de instrumente pentru muzică pop de la Max Tundra.

Ce sunt progresiile acordurilor?

O progresie de acorduri, sau o secvență armonică, este o serie de acorduri care creează armonie și servește drept bază pentru o melodie. În muzica occidentală, progresiile de acorduri au jucat un rol cheie încă din epoca clasică, continuând până în prezent ca o parte esențială a genurilor populare precum pop, rock, jazz și blues. În aceste stiluri, progresiile de acorduri ajută la definirea caracterului și a sunetului unei piese, susținând elementele melodice și ritmice ale acesteia.

În muzica tonală, progresiile de acorduri ajută la stabilirea cheii sau tonalității unei piese. De exemplu, o progresie comună, cum ar fi IV-vi-IV, este de obicei notată cu cifre romane în teoria muzicii clasice, ceea ce le permite muzicienilor să recunoască funcția fiecărui acord, indiferent de ton. În muzica populară, aceste progresii sunt adesea denumite numai după etichete de acorduri. De exemplu, aceeași progresie în tonul E♭ major ar fi scrisă ca E♭ major – B♭ major – Do minor – A♭ major.

În rock și blues, muzicienii folosesc adesea cifrele romane pentru a desemna progresiile acordurilor, ceea ce face mai ușor să transpună o melodie în orice ton. De exemplu, o progresie blues de 12 bare este de obicei construită în jurul acordurilor I, IV și V, ceea ce face mai ușor ca o secțiune de ritm sau o bandă să treacă la tasta dorită la comandă. Dacă șeful trupei cere această progresie în tonul B♭ major, acordurile vor merge: B♭ – B♭ – B♭ – B♭, E♭ – E♭ – B♭ – B♭, F – E♭ – B ♭ – B♭.

Complexitatea progresiilor de acorduri variază în funcție de gen și epocă. Multe melodii pop și rock de la sfârșitul secolului 20 și începutul secolului 21 sunt construite pe progresii relativ simple, în timp ce jazz-ul, în special bebop, include adesea progresii mult mai complexe, uneori prezentând până la 32 de batai cu mai multe schimbări de acorduri pe măsură. În schimb, funk-ul este mai orientat spre groove și ritm, deseori învârtindu-se în jurul unui singur acord de-a lungul unei piese întregi, punând accent pe ritm peste armonie.

Înainte de a începe: familiarizați-vă cu noțiunile de bază ale acordurilor

Înainte de a vă scufunda în crearea progresiilor de acorduri, este esențial să înțelegeți ce sunt acordurile. Un acord este o combinație de trei sau mai multe note dintr-o anumită scară, jucate împreună pentru a crea un sunet armonios. Acordurile sunt denumite în funcție de nota rădăcină și tipul lor, cum ar fi major, minor sau a șaptea. De exemplu, un acord de Do major este format din notele C, E și G. Când vorbim despre progresiile de acorduri, ne referim la o secvență de acorduri diferite cântate unul după altul. Aceste progresii sunt adesea reprezentate de cifre romane, care indică intervalele dintre acorduri și relația lor între ele. Dacă aveți nevoie de o reîmprospătare a noțiunilor de bază ale teoriei muzicii, nu ezitați să consultați ghidul nostru despre principiile fundamentale ale acordurilor și armoniei.

Nu vă faceți griji dacă toate acestea sună puțin tehnic - vom face referire la melodii pop binecunoscute pentru a vă ajuta să auzi aceste acorduri în acțiune. De asemenea, vă recomandăm să utilizați Hooktheory și baza sa de date TheoryTab, unde puteți vedea imaginile de acorduri pentru melodii populare și le puteți asculta în același timp.

Ce sunt progresele acordurilor pop?

Progresiile de acorduri pop sunt esențiale pentru a crea un cântec de succes, susținând elemente precum versuri sincere, melodii memorabile și cârlige captivante. În muzica pop, progresiile de acorduri sunt de obicei simple, ușor de recunoscut și repetitive, ceea ce le face extrem de memorabile pentru ascultători.

În timp ce teoretic puteți combina acordurile în aproape orice ordine, asta duce adesea la o muzică cu sunet experimental. Cu toate acestea, muzica pop este creată pentru un public larg, așa că progresiile de acorduri familiare și coezive funcționează cel mai bine. Un punct de plecare excelent este cercul de cincimi, care oferă progresii cu tranziții line între acorduri. Folosirea progresiilor previzibile din cerc face ca fluxul muzical să fie satisfăcător, deoarece fiecare acord urmează în mod natural din ultimul.

Dincolo de elementele de bază ale cercului, există multe alte moduri de a construi secvențe de acorduri de impact. Veți descoperi că multe melodii de succes au progresii de acorduri similare, dar asta nu i-a împiedicat pe artiști să scrie piese noi, adăugând noi melodii și producție modernă acordurilor familiare.

Bazele teoriei progresiei acordurilor

Acordurile pot fi construite pe orice notă dintr-o scară muzicală. Scala diatonică cu șapte note formează baza pentru șapte acorduri diatonice, unde fiecare grad de scară oferă rădăcina pentru propriul acord. De exemplu, un acord bazat pe nota E poate fi major, minor sau diminuat, în funcție de efectul dorit. Progresiile de acorduri implică nu numai triade de bază, ci și acorduri mai complexe cu patru sau mai multe note, cum ar fi acordurile a șaptea și acordurile extinse, unde funcția fiecărui acord se schimbă în funcție de context în cadrul întregii progresii.

Acorduri diatonice și cromatice

Armonizarea unei scări majore are ca rezultat, de obicei, trei acorduri majore bazate pe gradul întâi, al patrulea și al cincilea. Aceste acorduri sunt numite tonic (I), subdominant (IV) și dominantă (V). Ele pot armoniza fiecare notă din scară și sunt utilizate frecvent în muzică populară, tradițională și rock, unde oferă o bază solidă pentru melodii simple. Un exemplu clasic este cântecul The Troggs „Wild Thing”, care folosește doar acordurile I, IV și V.

Aceeași scară majoră include, de asemenea, trei acorduri minore pe gradele al doilea, al treilea și al șaselea - subdominantul (ii), mediantul (iii) și submediantul (vi). Aceste acorduri minore sunt legate între ele la fel ca și acordurile majore și pot funcționa ca primul (i), al patrulea (iv) și al cincilea (v) grade în tonul relativ minor. De exemplu, minorul relativ al Do major este A minor, unde în A minor, acordurile i, iv și v sunt A minor, Re minor și E minor. În progresiile de acorduri minore, treimea acordului dominant este adesea ridicată pentru a crea un acord major (sau chiar un acord al șaptea dominant).

Gradul al șaptelea al scalei majore formează un acord diminuat (viiº), și există și acorduri care includ note cromatice sau note în afara scalei. Una dintre cele mai simple modificări cromatice este ridicarea gradului al patrulea (♯4), care poate îmbunătăți acordul ii ca dominantă secundară pentru acordul V. Notele cromatice sunt uneori folosite pentru modularea la o nouă tonalitate, doar pentru a reveni mai târziu la tonul original, creând un sentiment de mișcare muzicală.

Progresii populare

Progresiile acordurilor pot varia foarte mult, dar sunt adesea menținute la câteva măsuri în lungime. Anumite progresii au devenit standarde, cum ar fi progresia blues cu 12 bare, care a devenit o caracteristică definitorie a blues-ului. În notația clasică occidentală, acordurile sunt numerotate folosind cifre romane, dar există și alte tipuri de notație de acorduri, cum ar fi basul figurat sau diagramele de acorduri, care permit sau chiar încurajează un anumit grad de improvizație.

Progresii comune ale acordurilor

Progresii simple ale acordurilor

Progresiile simple de acorduri bazate pe scalele diatonice majore și minore sunt fundamentul multor acorduri populare, în mare parte datorită prezenței quintelor perfecte, care produc un sunet armonios. Aceste scale sunt deosebit de răspândite în muzica clasică occidentală, unde armonia este un element central. Interesant este că în tradițiile muzicale precum muzica arabă sau indiană se folosesc și scale diatonice, dar în cele mai multe cazuri, muzica rămâne într-un singur acord sau tonalitate, fără a schimba acordurile. Această abordare este văzută și în stilurile axate pe ritm, cum ar fi hard rock, hip-hop, funk, disco și jazz.

Cea mai simplă progresie a acordurilor poate implica doar două acorduri alternative. Multe melodii cunoscute sunt construite pe repetarea a două acorduri în aceeași scară. De exemplu, numeroase melodii clasice sunt create prin alternarea între tonică (I) și dominantă (V), adăugând uneori o șapte la dominantă pentru o tensiune suplimentară. Această tehnică este comună și în muzica populară: „Achy Breaky Heart”, de exemplu, se bazează pe două acorduri. Cântecul „Shout” de The Isley Brothers folosește o progresie a acordurilor I–vi, creând un ritm simplu, dar memorabil.

Progresii cu trei acorduri

Progresiile cu trei acorduri sunt comune, deoarece permit rezoluției unei melodii pe orice notă din scară. Aceste progresii se desfășoară adesea ca secvențe de patru acorduri, creând un ritm binar cu un acord repetat de două ori. Iată câteva exemple populare:

• I – IV – V – V
• I – I – IV – V
• I – IV – I – V
• I – IV – V – IV

Uneori, acordurile sunt alese pentru a se potrivi cu o melodie prescrisă, dar la fel de des, melodia însăși iese din progresie.

Aceste structuri cu trei acorduri se găsesc frecvent în muzica populară africană și americană. Ele pot fi îmbunătățite prin adăugarea acordurilor a șaptea sau înlocuirea acordului IV cu minorul său relativ, creând o progresie precum I–ii–V. În jazz, acordul ii este folosit în mod obișnuit ca parte a cadenței ii–V–I care aduce o linie armonică la un final satisfăcător.

Progresiile cu trei acorduri formează fundamentul armonic al multor genuri de muzică populară africană și americană și apar, de asemenea, în muzica clasică, cum ar fi măsurile de deschidere ale „Simfoniei pastorale” de Beethoven. Dacă o secvență simplă nu surprinde întreaga structură armonică a unei piese, ea poate fi extinsă cu ușurință pentru varietate. Adesea, o frază inițială cu o progresie I–IV–V–V, care se termină nerezolvată la dominantă, poate fi urmată de o frază care se rezolvă înapoi la tonic, creând o structură cu lungime dublă ca aceasta:

• I – IV – V – V
• I – IV – V – I

Acest tip de secvență poate alterna cu alte progresii, ducând la forme simple binare sau ternare, cum ar fi structura populară de 32 de bare folosită pe scară largă în muzica populară.

Evoluția progresiilor acordurilor blues

Progresia blues de 12 bare, împreună cu numeroasele sale variații, este construită pe o structură I–IV–V din trei părți, care a devenit fundamentul pentru nenumărate melodii clasice. Această formă a inspirat muzicieni rock 'n' roll emblematici precum Chuck Berry și Little Richard. În versiunea sa cea mai simplă, progresia acordurilor blues cu 12 bare arată astfel:

• eu – eu – eu – eu
• IV – IV – I – I
• V – IV – I – I

De-a lungul timpului, progresiile blues au început să încorporeze elemente cromatice, așa cum se vede în progresia „Bird blues”. Steedman (1984) a propus că un set de reguli de rescriere ar putea genera diverse variații jazz ale blues-ului - de la forma clasică la transformări mai complexe precum „schimbările de ritm”. Tehnicile cheie de modificare includ:

• înlocuirea unui acord cu substitutul său dominant, subdominant sau triton;
• adăugarea de acorduri cromatice de trecere;
• încorporând cadența jazzului ii–V–I.

Alte modificări, cum ar fi adăugarea de acorduri minore sau diminuate, sunt, de asemenea, frecvent utilizate pentru a îmbunătăți calitatea expresivă a armoniei.

Progresia anilor '50

O altă modalitate populară de a extinde progresia I–IV–V este să adăugați un acord bazat pe gradul de scară a șasea, creând secvențe precum I–vi–IV–V sau I–vi–ii–V. Deseori denumită „progresia anilor ’50” sau „progresiune doo-wop”, această structură își are rădăcinile în muzica clasică și a devenit baza pentru hituri precum „Blue Moon” de Rodgers și Hart (1934) și „Heart and Soul” de Hoagy Carmichael (1938).

Pe măsură ce muzica pop a evoluat, această progresie a fost adaptată de mulți artiști și folosită în diferite forme. De exemplu, The Beatles l-au încorporat în secțiunea de încheiere a piesei lor „Happiness Is a Warm Gun”, subliniind versatilitatea și atractivitatea sa în muzica populară.

Cercuri progresii acordurilor

Încorporarea acordului ii într-o progresie îi conferă un sunet unic și formează baza pentru progresiile cercului. Denumite după cercul de cincimi, aceste progresii sunt construite pe o secvență în care fiecare acord succesiv se mișcă în sus cu o patra. Un exemplu de astfel de progresie este vi–ii–V–I, unde fiecare acord crește cu o pătrime față de acordul precedent. Acest tip de mișcare armonică este una dintre cele mai puternice și mai utilizate progresii în muzică. Progresiile circulare pot fi scurtate sau extinse în forme mai lungi, așa cum se vede în secvențele care trec de la tonic prin toate cele șapte acorduri diatonice:

• I–IV–viiº–iii–vi–ii–V–I

Compozitorii clasici au folosit frecvent aceste progresii, adăugând subtilități și variind acordurile pentru a crea armonii mai complicate. De exemplu, prin înlocuirea acordurilor majore cu unele minore, puteți crea o progresie precum I–VI–II–V, care permite un cromatism și o modulare mai bogate.

Aceste structuri armonice au fost adaptate de muzicienii populari americani, dând naștere la noi variații precum progresiile ragtime și „stomp”. Astfel de secvențe au devenit fundamentale pentru jazzul timpuriu, iar elementele lor apar în diverse lucrări, inclusiv celebrele „schimbări de ritm” din melodia lui George Gershwin „I Got Rhythm”.

Armonizare la scară

La fel ca progresiile circulare ale acordurilor, armonizarea de-a lungul secvenței de note a unei scale creează un efect auditiv puternic. Acordurile care urmează scala în sus sau în jos produc un sentiment de mișcare liniară și sunt adesea numite progresii în trepte, deoarece se aliniază cu fiecare treaptă a scalei, făcând scala în sine linia de bas. În secolul al XVII-lea, liniile descendente de bas au devenit deosebit de populare, așa cum se vede în modelele de bas sol și în „Canonul” lui Pachelbel, care ilustrează armonizarea pe o scară majoră descendentă.

În forma sa cea mai simplă, o progresie descendentă ar putea introduce un acord suplimentar, cum ar fi III sau V, într-o secvență precum I–vi–IV–V, ajutând la armonizarea gradului de scară a șaptea și formând o linie de bas precum I–VII–VI … Un exemplu mai complex poate fi găsit în barele finale ale primei mișcări a Concertului pentru pian în sol major al lui Ravel, unde Ravel a folosit o serie de acorduri majore paralele pentru a crea un efect descendent distinctiv.

Progresii de acorduri minore și modale

Aceleași tehnici de armonizare funcționează la fel de bine pentru modurile minore. În melodiile minore blues și folk, de exemplu, găsiți adesea progresii cu unul sau mai multe acorduri minore. Un exemplu clasic de progresie minoră descendentă este cadența andaluză, i–VII–VI–V, cunoscută pentru sunetul său dramatic și bogat.

În melodiile bazate pe modul Mixolydian, o scară cu o șapte coborâtă este comună. Aici, trei acorduri majore apar de obicei la primul, al patrulea și al șaptelea grad, cum ar fi I–♭VII–IV. În do major, dacă tonica se schimbă în sol, acordurile C, F și G se aliniază acum pe primul, al patrulea și al șaptelea grad, creând o progresie larg utilizată, cum ar fi I–♭VII–IV–I sau variații precum II –♭VII–IV.

O variație interesantă este o progresie care trece de la o tonalitate minoră la cea majoră relativă, așa cum se vede în scările pentatonice ascendente. O progresie tipică pentru acest stil este i–III–IV (sau iv)–VI, care aduce o calitate strălucitoare, înălțătoare sunetului.

Potrivit lui Tom Sutcliffe, în anii 1960, unele grupuri pop au început să experimenteze progresiile modale ca o abordare alternativă pentru armonizarea melodiilor blues, conducând la un nou sistem armonic care a influențat muzica populară ulterioară.

Această schimbare s-a datorat parțial asemănării dintre scara blues și scările modale și, parțial, caracteristicilor acordurilor barei de chitară și acordurilor majore paralele în scala minoră pentatonic. Ușurința de a muta formele de acorduri în sus și în jos pe gâtul chitarei fără a schimba pozițiile degetelor a contribuit la creșterea acestor armonii, jucând un rol semnificativ în dezvoltarea muzicii rock și a subgenurilor sale.

5 cele mai populare progresii de acorduri din muzica pop

Iată cinci progresii de acorduri populare în muzica pop, prezentate în tonul Do major sau La minor. Desigur, aceste progresii pot fi transpuse în orice cheie pentru a vă ajuta să vă creați stilul unic de compoziție.

I – V – vi – IV: Do major, Sol major, La minor, Fa major

Această progresie este strămoșul tuturor secvențelor pop cu patru acorduri și a fost folosită în nenumărate hituri, de la „Torn” la „Wrecking Ball”. În ciuda utilizării frecvente, rămâne eficient. Interesant este că în forma sa minoră (la minor, fa major, do major, sol major), creează o atmosferă mai reflexivă, perfectă pentru balade precum „Ghost” a lui Justin Bieber sau „Stronger” a lui Kelly Clarkson. Pentru inspirație, încercați să experimentați cu ordinea acordurilor sau adăugați tensiune incluzând note suplimentare.

I – vi – IV – V: Do major, La minor, Fa major, Sol major

Această secvență, cunoscută sub numele de Schimbările Doo-wop sau Progresia anilor ’50, este familiară pentru mulți din melodia clasică „Heart and Soul”. Folosit în hituri și melodii retro ale artiștilor de la The Police la Meghan Trainor, este ideal pentru a crea o atmosferă nostalgică. Pentru a-i oferi un ton mai melancolic, încercați să înlocuiți fa major cu re minor pentru un plus de profunzime.

I – V – IV – V: Do major, Sol major, Fa major, Sol major

Omitând acordul A minor, obțineți o progresie mai simplă și mai versatilă. Aceste trei acorduri creează un echilibru între tensiune și eliberare, permițând multor artiști să creeze riff-uri de chitară memorabile. Exemplele includ hituri precum „All The Small Things” și „American Idiot”.

I – ♭VII – IV – I: Do major, B♭ major, Fa major, Do major

Aceasta este o progresie excelentă pentru a crea o senzație mixolydiană, încorporând a șaptea coborâtă (B♭) pentru a da melodiei o atmosferă bluesy. Acest mod funcționează bine pentru melodiile pop cu un refren puternic și o mișcare melodică interesantă.

i – ♭VII – ♭VI – ♭VII: La minor, Sol major, Fa major, Sol major

Această progresie minoră, recunoscută din cântece precum „Rolling in the Deep” și „Somebody That I Used to Know”, are o senzație ciclică datorită repetății acordurilor a doua și a patra. Progresia poate fi, de asemenea, variată, de exemplu, schimbând acordul final cu mi major (V), ca în „Genie In A Bottle” de Christina Aguilera.

Începeți să vă creați propriile progresii de acorduri pop

Acum că ați învățat cum profesioniștii își construiesc secvențele de acorduri, sunteți gata să începeți să vă creați propriile progresii pop. Ca muzician, ai o ureche naturală pentru ceea ce funcționează și ce nu, așa că nu ezita să experimentezi cu diferite tipuri de acorduri și structuri până când progresia îți sună perfect.

Nu-ți face griji dacă începi prin a împrumuta progresii de la cântece populare sau dacă ideile tale par prea simple. Amintiți-vă, hitul lui Sam Smith „Unholy” se învârte în jurul a doar două acorduri principale, dar a devenit un succes masiv. Dacă abilitățile tale de producție și ideile muzicale sunt solide, acordurile specifice pe care le alegeți vor fi ultimul lucru pe care îl vor observa ascultătorii.